Timpul, Dumnezeul nostru

Timpul asta ma seaca rau de tot. Ba mi-o trage, cand mi-e lumea mai draga - se imbraca si pleaca - ba ma lasa sa tanjesc dupa el, mai ceva ca dupa o bere rece pe buze fripte, la 35 de grade Celsius...

Ba si niciodata nu e ca mine! E numai si numai ca el. Si e al dracului de greu de acceptat treaba asta. Nu poti sa-l dai nici inainte, nici inapoi. Nici sa-l dilati, nici sa-l restrangi pana la marimea unei furnici. Timpul e mare si tare. E Dumnezeul nostru, al muritorilor de birou, sclavi pana-n maduva oaselor ai unui sistem oarecare.

Ne serveste iluzii. Sub forma unui ceas, a unei clipe de fericire, a unei amintiri. Ne infige sulite in piept in momentele grele si ne scoate la liman cand si daca are dumnealui chef. Ne joaca pe degete, asadar.

Si-atunci, ma intreb eu, e ambitie prosteasca daca-ti impui sa nu i te inchini? E pacat sau e firesc? E chiar atat de contra naturii? Ca eu as incerca, zau!