E bine in locul in care stau si scriu acum. Am geamul larg deschis, vad pescarusii si primele semne de furtuna. Sunt acasa. Daca as fi fost in Bucuresti, as fi fost deprimat, poate. Asa, insa, stiu ca am marea aproape.
Inca simt oboseala placuta venita de pe urma neoboselii ei. Am pe buze gustul de inghetata simpla, de la dozator si al placintelor cu stafide ale Bunei. Si pastrez aproape amintirea proaspata a mersului pe jos, pe stradute, asa cum imi place mie...
Unii ar stramba din nas si ar spune ca vremea e ciudata. Sunt douazeci si ceva de grade afara, dar vantul bate rece. As zice ca miroase a toamna, daca as sti ce inseamna asta. De fapt...nici nu prea-mi pasa. Mi-e prea bine: sunt printre ai mei. Pe mama am auzit-o, deocamdata, doar la telefon. Dar sunt fericit. Suna altfel vocea ei, cand stie ca sunt acasa.
