Amintiri

Adica, le pot spune asa, nu? In fond, sunt 20 de zile de cand mi-am rupt piciorul. O intreaga era de stat la pat. Asadar:

Prima. Nu o sa ii uit niciodata pe jandarmii montani ajunsi la locul mini-dramei. Care, probabil, au lipsit de pe la cursurile alea banale in care afli ca pe un om cu fractura nu-l tarai pe jos. Caci ei asta vroiau sa faca cu mine.

A doua. Bietii salvamontisti - tot respectul pentru ei, de altfel! - abia m-au carat pana la telecabina. Bineinteles, ca au inceput cu bancuri legate de statura mea. Ok, stiu, nu sunt un mititel. Dar nu te apuci de caterinca cu un om care face eforturi sa nu-si piarda cunostinta. Am si uitat de durerea de picior. Si de senzatia crunta de pipi care ma incerca. Mi-era sa nu ma scape. Am avut noroc: m-au dat cu capul de o bara, dar...subtire.

A treia. La Azuga, la spital, dupa ce un dom' doctor din Republica pus pe sotii m-a nenorocit tragandu-ma de degetul mare ca sa-mi fixeze atela ghipsata, am cerut si eu un calmant. Si l-am primit: un amarat de algocalmin.

A patra. Drumul cu salvarea. Cu cele trei salvari de fapt. Prima, pe ruta Sinaia-Azuga. A doua, dupa o deviere auto cu Skoda inapoi, Sinaia-Ploiesti. A treia, Ploiesti-Bucuresti. Ignoram faptul ca eu am 1,90m iar targa avea cel mult 1,80m si nici patura nu se prea putea lauda cu mai mult, si trecem la singurele mele cerinte: o gura de apa si ceva pe care sa-mi pun capul. Am primit, in ordine: o sticla plina pe sfert cu Coca-Cola (desi brancardierul n-ar fi bagat mana in foc, ca nu stia a cui este) si un pachet cu vata.

A cincea. Sejurul la spitalul Floreasca. Initial, am fost cazat intr-un salon cu alti 8 barbati. Dintre care s-au remarcat Tataie, in etate de 84 de ani, ocupat cu facutul pe el, saracu', Mihai, ocupat cu aceeasi...ocupatie si...mult mai celebrul Nea Fane. Un monstru de o suta si ceva de kilograme, cu o burta care sigur avea nevoie de pat propriu si niste glande sudoripare ucigatoare. Rapus de un amarat de berbec (as in sotul oii), care, insa, l-a tintit bine de tot in spatele genunchiului si praf l-a facut!

Imi rasuna si acum in minte apelul "Nea Fane, apasa pe buton!". Pentru ca ce facea omu' (ma rog...om, cu indulgenta): avea SINGURA telecomanda din incapere prin care cineva putea chema o infirmiera. Care telecomanda activa o sonerie de puterea celor din Gara de Nord. Cred ca batea pana in Salajan! Si nu exagerez. E...cam cum e urmatoarea scena: noaptea, pe la 2-3, Mihai sau Tataie isi gaseau ocupatie. Se, ma iertati, cacau in plosca! Cu zgomotul aferent. Iar dupa, auzeam: "Nea Fane, apasa pe buton!".

Adormeam cu greu, iar la 6 ma trezeam. Tratamentul. Mai adormeam un pic, iar ma trezeam. Veneau sa spele cu clor pe jos, pentru vizita medicala. Ne ascundeau bagajele, alungau rubedeniile, "sa nu vada domnii profesori!". Care domni profesori zaboveau aproximativ 27 de secunde PER TOTAL! Ii durea fix in reputatie de bolnavi.

A sasea. Operatia. Care n-a fost deloc dureroasa, avand in vedere ca n-am simtit nimic, ci uracioasa. Pentru ca, din pozitia culcat in care eram, mai vedeam din cand in cand o mana cu un ciocan. Si mai auzeam acel instrument sinistru, de tip burghiu, cu care se dau gauri. Tare a fost ca m-am si uitat pe un ecran sa-mi vad tija in picior!

Si tot la operatie, l-am remarcat pe anestezist, care, afland unde lucrez, imi propunea subiecte de stiri. Dar si pe asistenta anestezistului, careia n-am avut ce face si i-am zis, mai in gluma, mai in serios: "Sper ca in timpul operatiei nu va apuca precum in Moartea domnului Lazarescu vorbitul la telefon si ramasul fara baterie. Stiti scena in care un medic vine si zice: Are cineva un incarcator de Nokia?". La care, femeia, o draguta de altfel: "A, nu, ca n-am vazut filmul. Dar mi s-a intamplat de trei sau de patru ori..."

Iar dupa operatie, am trait spaima cea mai mare. Aveam cam o ora sau doua la dispozitie sa fac pipi, in conditiile in care eu eram inca sub efectul anesteziei. Adica...nu simteam nimic de l abrau in jos. Altfel, ma pastea o SONDA. Aproape ca am plans de bucurie cand mi-a reusit! M-am speriat atat de tare, incat in orele ce au urmat am facut de inca 6-7 ori. Nu radeti, ca nu e de ras!

Mi-am bagat piciorul. In gard. Si s-a rupt

At first I was afraid...De fapt, nu mi-a fost frica. Culmea, ca mi-am si dorit! Adica ce putea fi mai frumos dupa 5 ore si jumatate de condus pana la Sinaia decat sa te dai cu saniutza, la 1400? Nu?

In niciun caz nu ma gandeam la ceva rau. Yet, it happened! Considerand traiectoria periculoasa ce o urmam cu o viteza demna de apreciat, piciorul meu drept a decis ca poate juca rol de tampon intre mine si gardul ce-mi facea cu ochiul. Si... saracul, s-a pus capra la impact.

Rezultatul? Fractura tibie, fractura peroneu, operatie, tija 39 cm si 4 suruburi in genunchi, respectiv glezna. Varianta optimista? La 1 martie, merg schiopatat. Pesimista: Dumnezeu stie cand voi putea calca normal....

Partea buna e ca acu' m-am capatat cu wireless. Mai ramane sa ma si loveasca pofta scriitoriceasca. Da' si cand o da in mine, o sa pun post dupa post. De la drumul cu cele trei ambulante, pana la mosii cacaciosi din salon, am ce povesti! Am zis!

PS: Thanks varului sterash ca mi-a tinut partea si nu numai. Ma duc sa-mi fac injectia.