Planeta maimutelor

Stadionul a ajuns un fel de oaza a pitecantropilor. (A nu se confunda cu cimpanzeii din foto. Tot respectul pentru ei!) Aici inveti sa injuri si sa scuipi, prinzi gustul semintelor proaste si sarate, al berii rancede, expirate, al bancurilor semi-oligofrene, ce implica, de multe ori un fotbalist de pe teren si o curva si al anatomiei sexually-orriented. Ma rog, asa am simtit eu aseara, la Romania-Rusia. Surprinzator, singurul meci la care am fost in ultimii ani in care echipa cu care tin... nu m-a dezamagit. M-a dezamagit in schimb atitudinea romanului declarat fan fotbal pana la moarte. Si dupa, vorba aluia din reclama la nushce ziar. Fanatik, parca.

Departe sunt zilele in care, tot intr-o primavara, 200 de oameni se inghesuiau in tribunele de ciment ale stadionului Conpref din Constanta, sa vada meciul de baraj pentru accesul in liga a treia dintre preferatii mei, Conpref si SNC. A fost 11-0 atunci, spre bucuria mea. Un 11-0 care mi-a ramas intiparit si pe retina si in partile active ale creierului. Nu pentru spectacolul din teren, pentru cele cinci goluri ale fundasului Gerry, pentru batrana tabela cu cartoane si pentru domnul pe care l-am vazut notandu-si ocaziile, marcatorii si cartonasele cu un creion chimic, pe o foaie de vocabular. Ci pentru faptul ca atunci am simtit gustul fotbalului. Ala despre care se tot vorbeste. Am simtit ce inseamna sa fii alaturi de echipa ta, cot la cot cu multi altii care gandesc la fel ca tine. Un lucru urias pentru un copil cu muci la nas, tenisi chinezesti si genunchi juliti. Era o experienta. Sa te bucuri la unison cu adultii, sa simti caldura degajata de freamatele de emotie sau sa zgudui aerul cu urletele tale la fiecare reusita... Am fost, pentru 90 de minute, suporter adevarat. Chiar daca in sezonul urmator, ai mei au picat in Judeteana.

Aseara, in schimb, desi juca nationala, am fost doar un spectator indiferent. Nici macar actor grabit nu m-as putea numi, pentru ca ar presupune un anumit grad de implicare. M-am uitat pe teren, in jur si parca n-am mai simtit acel pitic care-mi sfredelea interiorul de cate ori priveam o partida de fotbal. Microbistii s-au transformat in asa-zisi atotstiutori. Cum ne spunea profesorul Matache, la jurnalism, despre unii autori de carti. "Asta e ubicuu si omniscient! ". Asa si ei. Diferenta e ca jignesc prin atitudine si exprimare. Atat pe cei din teren, cat si pe cei de langa. "Ala e prost! Ala e bou! Ce-mi s***ugi, ma? Contra si-o trage cu aia! Huo, ba, rusule, huo! M***uie ba, la toti!" Si as putea continua fara probleme...Epitetele dialectului prestat de urangutanii cu pretentii de connaiseur-i sunt ca un izvor nesecat. Descinsi direct de pe planeta maimutelor, indivizii acestia pateaza tot ce retinusem ca inseamna fotbalul. Orice tentativa de a cosmetiza realitatea e ca si cum ai da cu parfum intr-un depozit cu gunoaie.. In conditiile astea, cum inveti un copil sa iubeasca acest sport, cand ti-e si groaza de ceea ce ar putea sa vada sau sa auda, pe stadion? O intrebare la care n-am gasit inca un raspuns.