Ma gandisem mai demult la asta. Colegu' Pandaru mi-a luat-o un pic inainte cu postatul. Cititi-l, ca merita.
Revolutia mea... e una mai trista. Stateam la bunici. Nu la tara, din pacate. La Constanta, la zece minute de casa parintilor. Pe 21 seara, am prins, din zbor, o discutie in fata blocului. Se intamplase ceva la Timisoara. Nu retinusem exact ce, dar l-am intrebat pe bunicul meu. Mai ca nu m-a batut. "Nu mai spune nimanui! Nu e bine!", mi-a zis cand s-a mai calmat.
22 decembrie 1989 trebuia sa fie o zi oarecare. Era ultima zi din primul trimestru al clasei a doua. Am venit de la scoala si...nu mai stiu cu ce mi-am suparat bunicul - cred ca ma murdarisem pe haine sau ceva de genul asta - cert e ca nu m-a lasat afara, cu baietii. O ora mai tarziu, a venit intr-un suflet. Era gras si rosu la fata, cam cum imi inchipuiam eu ca trebuie sa arate Mos Gerila. "Hai afara, trebuie sa vezi si tu. Se schimba istoria!". Si...am iesit. Pe bulevard, masinile claxonau intruna. Am vazut steaguri cu stema taiata si m-am infiorat cand am auzit...."Jos Ceausescu!". Nu stiam ce se intamplase. Cineva mi-a spus atunci: "E Revolutie!"
22 decembrie a fost ultima seara cand mi-am vazut familia cu adevarat unita. Mi-o aduc aminte pe mama venita de la munca mai devreme cu vreo trei ore, mi-aduc aminte directul Televiziunii Romane, cu Petre Roman in pulover, Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu , mi-aduc aminte cum cautam toti in dictionarul enciclopedic editia 1985 (pe care-l am si acum!) cuvantul "genocid", mi-aduc aminte de zilele urmatoare, cand mama ne ruga, pe mine si pe frate-miu, sa mergem numai pe burta in casa, ca e posibil sa se traga (apartamentul meu este la 100 de metri de o unitate militara) si-mi mai aduc aminte ca tata ne-a parasit. Ragusit si obosit (trasese cu mitraliera, la gara, in teroristi invizibili), mi-a lasat o cutie cu stilouri chinezesti , un carnet de la CEC si....mi-a spus ca trebuie sa se duca. Unde, am inteles abia dupa cateva luni...cand si-a refacut viata.
0 vociferari:
Trimiteţi un comentariu